Iubirea - Un nonsens ( si o boala mintala!)

Ce este iubirea?

Sincera sa fiu nu am idee ce este iubirea fata de-o persoana. Intr-adevar suna, cel mai probabil, ciudat, insa nu cred sa ma incadrez cu adevarat in vreunul dintre criterile alea ciudate legate de iubire. N-as putea sa spun ca exista o persoana/fiinta careia sa ma simt nevoita sa-i dau totul. Si chiar de-ar exista o dragoste atat de mare in viata mea, cel mai probabil n-as fi suficient de lipsita de minte incat sa ofer totul unei persoane care, oricum, nu va deveni niciodata dumnezeul meu.

Si totusi, ce este iubirea? As putea incepe cu definitii stiintifice, ori, pur si simplu cu definitii sentimentale si vomitive, insa cum imi place sa-mi creez proprile definitii pentru lucrurile “esentiale” ale vietii, asa voi face si acum.

Iubirea – Sentiment, lucru abstract, sau pur si simplu boala mentala ce pune stapanire pe creier. Ucide constiinta si gandirea in perspectiva, distruge tot ceea ce te poate face sa vezi defectele, partile negative ale unui individ.

Stiu, poate suna un pic cam dur, insa…iubirea chiar nu este o boala mentala? By the way, chiar este trecuta drept boala mentala, dar n-am de gand sa intru atat de adanc in stiinta. Prefer sa raman la parte filozofica a subiectului, cel putin in acest fel oricine – cu putina imaginatie – poate sa priceapa.

In primul rand este iubirea altruista. Sentimentul cadul ca te poti baza pe o persoana si ca-i poti pasa orice fir de praf iti deranjeaza linistea sufleteasca, iar el il va distruge cu dulcegarii amoroase ( Banuiesc! ) Tipul acesta de iubire imi pare forma “ usoara” a bolii, sau forma care distruge doar neuronii nu si sufletul. ( We can not have it all!). Sa astepti dupa fundul unei fiinte, sa renunti la tine pentru ea, intalniri cu tematica amoroasa si un vomitive’s day in fiecare zi…presupun ca la asta se refera tipul acela de afectiune mentala altruista. E doar o psihoza, o lume creata de oameni ce nu pot sa-si scurme ranile. E o lume in care doar isi ling ranile unul altuia in speranta ca vor disparea. Insa, in acest fel dragostea imi pare doar un nonsens.

Poate ca pentru mine singura dragoste posibila e dragostea egoista. E sentimentul aceala oribil ca vrei sa extragi toata bunatatea dintr-o persoana si sa te hranesti cu ea. Ca vrei sa scurmi carnea de pe oasele cuiva, ca vrei sa-l legi si sa-l ti inchis…ca-l vrei doar pentru tine, insa doar atat cat mai poti smulge din el un sentiment placut. Poate ca un suflet negru si intinat nu-i capabil decat de o astfel de iubire, monstruoasa si rece. Poate ca eu nu sunt capabila decat de astfel de sentimente. Si totusi, cum altfel ar putea fi?! Ma intreb si eu uneori – chiar daca raspunsurile imi sunt clare deja-,  ce as avea eu de oferit? Daca as dori o iubire altruista ce-as avea de dat acelei fiinte? Ce sa-i dau din mine daca sunt doar un munte ura?! Ce sa ofer, inafara unui suflet negru… Poate ca ar trebui sa-mi para rau ca doresc sa sec fiintele de tot ce au mai bun, dar poate nu-i sinonim cu este, asa ca nu-mi pare. Cu toate ca o astfel de iubire nenorocita e doar o psihoza indusa. E doar o stare pe care ti-o induci, o stare morbida alaturata unei dorinte sadice de-a vrea sa fie bine, cu toate ca realitatea nu este bine. Sugrumi sufletul unei alte persoane, lipsit fiind de realitatea si stragulezi fara pic de mila rasuflarea fragila a celui ce crede ca poate gasi in tine un refugiu…Dar cel mai des nu vreau sa cred ca exista iubire, nu atata timp cat ea-i capabila doar de distrugere.

Intrebare pentru voi : Cum va imaginati iubirea? Considerati si voi ca este o boala minatala( o obsesie fata de un lucru/persoana) ?

Petardele ( Prostia chiar doare! )

Petardele. Nu cred ca am o definitie exacta pentru aceasta categorie – exagerat de mare- de oameni. Nu am sau poate nu-mi doresc sub nicio forma sa am fiindca, simplul gand la astfel de persoane ma deprima si imi determina stomacul sa se rostogoleasca de-a dreptul. Cu toate aceastea petardele sunt in general genii ale prostiei, care duc idiotenia, narcisismul si egoul – lipsit de baza – la un nivel alarmant. Se cred superiori, se cred atotsitutori…si totusi nu-i pot intr-u totul contrazice. Intr-un fel nu fiecare persoana poate duce prostia la rang de chin pentru ceilalti.

Privesc uneori aceste personaje- din lipsa unei alte activitati interesante, sau pur si simplu pentru ca ma pasioneaza durerea, caci altfel nu-mi explic nici eu motivul – si imi dau seama ca prostia doare, doare intradevar si este ce-a mai oribila durere din cate exista. Este aceasi sensaztie cu cea a unei nasteri. Ca o miie de oase rupte, ca un miliarde cutite infipte incet si totusi regulat, cu impusaturi ferme si deloc blande. Pot asemui aceasta durere si cu jupuirea pielii, cu desprinderea carnii de pe oase, cu scoaterea inimi din piept si aruncare ei la ciori. Si o spun cu mana pe inima, caci doresc sa ma asigur ca este inca prezenta in pieptul meu: prostia doare si doare inca teribil de tare, insa nu pe prosti. Nu! Cu siguranta ca nu…Prostia e dureroasa doar pentru cei din jur, pentru cei care au gandit macar odata – cu propriul creier, nu cu unul imprumutat-, au analizat macar o secunda cei in jurul lor si au fost loviti de duhoarea creierelor distruse. De duhoarea petardelor ce stau sa debiteze alte si alte aberatii de rahat, fara scop, fara folos, fara sens...

Exemple de astfel de specimene? Nu stiu pe cine sa aleg, nu stiu de unde sa incep…

Penalitatea blonda, petarda suprema, care-si perinda intotdeauna, negresit ifosele, prostia, tonele de parfum, rujul dat in cantitati alarmate, fondul de ten ce o face sa para un perete proaspat varuit si nu in ultimul rand tocurile – cat mai mari posibil - prin fiecare loc in care, culmea, nu are ce cauta! ( Nu ma intelegeti gresit, e ceva genetic! Nu suport parul blond…). Un alt exemplu e cocalarul pe care-l gasesti asezat strategic la scara blocului cu vesnicele seminte, alti trei amici pentru care o cutie de bere inseamna K.O la sigur. Cu un tricou mulat pe burta si asa enorma din pricina berii, cu pantalonii cat mai decolorati, cu freza proaspat naclaita de gel si maneaua rasunand innestetic din telefonul de ultima generatie cumparat din Obor imi arunca o privire dezgustata si un ranjet ce exprima cuvintele inca nespuse “ Huo, satanista!”. ( Bineinteles ca raspunsul e la fel de tacut, rapid si direct * degetul mijlociu* ).

Exemple mai sunt cu siguranta si inca infinite, insa prefer sa ma opresc aici inainte sa-mi ajunga stomacul in gat. Va las pe voi, cei care nu se simt ofensati de cele scrise, sa cautati exemple! 

This is me...or not!

Asta-s eu. Razvratita si inocenta, animalica si docila, diabolica si cuminte… Sunt in multe feluri, dar nu sunt ca restul. Nu ma potrivesc in peisaj, nu sunt colorata, dar totusi sar in ochi. Nu sunt tipatoare, dar totusi lumea nu ma rateaza cu privirea. Nu sunt o curva, dar totusi sunt prima la care lumea se uita, se stramba si merge mai departe. Who fucking cares?! Not me!

Pentru toti n-am un nume. N-am o varsta, n-am un loc al meu. N-am nimic care sa ma lege cu adevarat. Sunt bizara si rece si scarba si discriminatoare cu prostii si curvele. Nu pot, nu vreau, nu concep sa stau langa asemenea oameni. Langa incuiati care deschid o carte si n-o pricep, langa tampiti care debiteaza tampenii, langa oameni cu o directie fixa, precisa, pentru care o escala si o pauza sunt imposibile. Si totusi dau de ei inevitabil oriunde ma duc, oricand, la orice ora. In tramvai, in masina, in metrou, in tren, pe strada, in parc sau acasa…Toti sunt prosti, incuiati, ratati…rebuturi fara sansa. Pontetialul e mort, mintea e decedata, neuronii sunt praf, dar ei vor viitor. Vor viitor, cum sa nu vrea! Cand prostia e stapana, prostul e stapan si el. Si uite cum, pana si plimbarea prin fata blocului, in timp ce caut un magazin deschis la 12 noaptea se transforma in stare de voma, ameteala si – bineinteles- durere de urechi. Sa aud oameni vorbind tare, de parca as fi surda, sau la kilometri departare, sa m-i se repete obsesiv un rahat, sa-mi stai in cap, sa astepti sa fac o chestie, sa ma pisezi…Mai bine ai da foc la o bomba! Moartea-i garantata imediat, nu si in cazul meu. Aprinde-mi fitilul, tortureaza-mi creierii, repeta-mi, piseaza-ma si tot ce-am sa vreau sa fac va fi sa te jupoi. Ca pe un sarpe! Sa-ti zmulg pielea si sa-ti tai felii carnea, dar incet…easy baby! Chinul e bun pentru prostie, teama e buna… Dar ce pot face? Sa omor 1,2? Cu ce scop? Sunt prea multi, prea imprastiati, prea ingramaditi, iar eu sunt doar una. Asa ca, ma multumesc cu simpla pereche de casti, dorinta de-a vomita oriunde m-as duce, alaturi de mizantropia si nesimtirea mea obisnuita care se varsa in aceasi ochi de diavolita metalista!